Ma grabesc. Gresesc. Pierd. Regret.

O stare de vina totala se asterne deasupra mea. Caiete cu pagini sifonate si volumele unor artisti contemporani zac sub biroul meu. Am rascolit fiecare coltisor al acestei camere ca sa ma regasesc. Mi-am pus atat de des intrebarea “cum obisnuiam sa fiu atunci” in cat m-am pierdut printre randurile unui poem de dragoste. Ma ascund in palmele prafuite si reci. Cuvinte melancolice imi rasuna in minte. As vrea sa le alung, dar nu pot. Nu mai am puterea sa lupt. Imi ating chipul cu grija prefacandu-ma ca imi asamblez bucatile destramate de la atata indiferenta. Cine sunt? Ce fac? Am ajuns sa-mi regret starea jalnica. Sunt prostuta. Sunt lasa. Ma las purtata de o realitate absurda. O realitate in care ma ascund de fiecare data cand vreau sa evadez ignorandu-i pe restul. Uneori, prind din zbor fragmente de cuvinte care nu au absolut niciun sens puse unele langa altele. Alteori, nici macar nu ii aud pe cei care incearca sa-mi comunice ceva. Refugiul meu de ceea ce ma inconjoara este insasi mintea mea. Vreau sa ma cunosc mai bine ca sa ma pot controla. Numai daca detin controlul, voi reusi sa fiu “mai buna”.. poate chiar “cea mai buna”…pentru ei…pentru el.

Imi infasor bratele in jur trupului infrigurat si ma gandesc la el. Il afecteaza personalitatea mea schimbatoare. Simt asta. E singura persoana care, cu fiecare pas, ma ambitioneaza indirect sa lupt. Imi da mici doze de putere. Fara sa isi dea seama, ma ingrijeste intarindu-mi caracterul.
Mi-e dor de el din ce in ce mai mult pe zi ce trece.
Mi-e dor sa-l simt aproape cum il stiam odata.
Mi-e dor de noi si conversatiile interbinabile.
Am nevoie de el. Acum, ziua urmatoare, anotimpul ce vine, anul viitor, mereu.

Speechless

Uneori ma intreb cat de mult poti sa iubesti o persoana sau o fiinta. Chiar daca se spune ca iubirea e un concept absolut, e imposibil sa nu existe sentimente de iubire mai mult sau mai putin profunde. Sa simti cum sangele iti vibreaza in vene atunci cand isi preseaza buzele de fruntea ta devine deja o chestie banala..in comparatie cu acel ceva care nu poate fi exprimat in cuvinte..

“Moartea nu va veni sa-ti spuna ca te intelege”

“Ce ai?”

“Nimic. Nu am nimic.”

“Si atunci de ce toata lumea iti arunca priviri disperate si asteapta sa reactionezi in vreun fel?”

“Probabil ca ei nu stiu ce inseamna sa atingi perfectiunea.”

“Esti fericita?”

“Cea mai fericita! Toate lucrurile bune si rele din viata mea, destinul in care niciodata nu am crezut si care intotdeauna m-a urmarit precum o aura protectoare, privirea calda si zambetul cu care m-a cucerit prima oara, imbratisarile sincere ale prietenilor vechi, felul cum m-am invatat sa traiesc din plin fiecare clipa si sa ma bucur de lucrurile marunte, ochii tuturor atintiti asupra mea si discursul “life-changing” ce a urmat dupa, cupele castigate si lacrimile de mandrie ale mamei, momentele cand l-am vazut de mana cu alta, primii pasi pe portile faculltatii, un examen picat, nopti albe cufundate in teancuri de carti, calitati si defecte, tot ceea ce ma defineste pe mine ca om, camera, pozele, colectia de amintiri si discuri, chitara dintr-un colt, rasul colorat si restul… Mai e mult pana acolo? Tine-ma de mana, mi-e frig si teama.”

“Nu mai e mult. Nu m-as satura niciodata din a-ti privi filmul si a-ti asculta povestea. Esti singura care nu m-a implorat sa se intoarca acolo jos, pe Pamant, si care e multumita cu tot ce a avut, fara a regreta nimic. Esti constienta ca in orice rau exista bine si ai atins pragul in care iti cunosti propriul suflet, iar pentru acest lucru esti bine-primita aici. Insa, cu toatea astea, drumul tau nu se termina aici. Inca mai ai cateva vise de implinit, micuto.”

“Dar eu…dar eu…”

M-am trezit. Eram in mijlocul unei intersectii New Yorkeze. Eram slabita. Lesinasem. Toata lumea, in loc sa ma ajute, se holba la mine. M-am ridicat si le-am zambit. Credeam ca acela imi e sfarsitul. Ar fi fost mult prea simplu. Trebuie sa lupt sa inving boala secolului. Nicio lupta nu e in zadar. Macar incerc. Imi incerc sansa la o noua viata. O viata fara cancer.

“Nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil”

“Trebuie doar sa supravietuiesti. mai mult sau mai putin de atat, depinde de fiecare”  (“Soni”, Andrei Ruse)

Destinatar: in rai

(post scris pe vechiul blog: 28 ianuarie, 2009) – momente scrise inainte sa se intample

Draga mea,

In privirea ta distanta citesc numarul miilor de pachete pe care le-ai fumat alaturi de mine, citesc amintirea noptii de martie in care mi-ai marturisit ca vom fi impreuna pentru totdeauna, chiar daca stiai foarte bine ca a doua zi vei pleca si nu te voi mai vedea niciodata. Gropita de pe obrazul drept intotdeauna imi va fi fidela numai mie, caci nimanui nu i s-a aratat atat de intens cum mie mi s-a aratat. Ai uitat cand ai vazut prima oara marea? Eu am fost cel care ti-am luat mana, ti-am impletit degetele cu ale mele si am strans puternic de teama sa nu-mi evadezi, rasaritul meu. M-am incumetat sa-ti gust strugurelul cu aroma de struguri. Parca paradisul etern se apleca la picioarele mele. In acele clipe nu mai aveam nevoie de aer. Eram doar noi, noi si marea! De pe malul marii culegeai scoicile aceala mici in forma de melcisori. Mi-amintesc perfect ziua cand mi-ai daruit bratarica aceea facuta din aceste mici particule ale marii. Sfios am luat-o si am privito indelung asa cum o privesc intotdeauna, asa cum o privesc si acum. Tremuram cand m-ai luat in brate si mi-ai soptit ca nu ai mai iubit pe nimeni in viata ta asa cum ma iubesti pe mine. Si chiar daca nu ma crezi, raiul meu, eu si acuma imi amintesc de buzele tale crapate din acea zi si de parul tau dezordonat de ciocolata. Mi-am jurat ca iti voi arata universul si iti voi citi in stele ca ne-a fost scris sa ne intalnim. Asa vom putea prea bine sa exploram necunoscutul, caci infinitul meu esti tu. Inconfundabilul tau parfum si acum ma urmareste imi spune ca nu-si tradeaza stapana, imi canta povesti despre pielea ta jucausa, se lauda numai ca a facut parte din tine si ii e dor. Ii e dor, la fel si mie. Camasa in carouri si acum te cauta, te striga, mai vrea inca o imbratisare, cat de mica, inca una, una. E imposibil sa uiti de noi, pasiunea mea. E imposibil sa fi uitat ca impreuna putem invinge lumea. Hai sa fim din nou atinsi de prima ninsoare, ca fulgii sa construiasca palate frumusetii tale. Hai sa mergem din nou cu trenul, iar controlorul sa-ti accepte privirea, vocea si desigur spaga mea. Hai sa-ti tin oglinjoara sa-ti vezi chipul de gheisa, sa-ti inchid fermoarul rochiei de matase care iti uniformizeaza perefect corpul, stiind ca in aceeasi seara il voi deschide la fel de firav cum l-am inchis. Hai la locul nostru, hai sa-ti povestesc cat de mult eu te iubesc, raza mea de soare. Te astept si acum stingher printre miile de vise in doi. Te astept, dragostea mea, te astept.

Al tau pe vecie,
*